Note & Cronici Juridice

Răpirea internațională de copii reprezintă una dintre cele mai sensibile și complexe probleme din dreptul familiei transfrontalier. Este definită ca deplasarea sau reținerea ilicită a unui minor sub 16 ani de pe teritoriul unui stat în altul, fără acordul celuilalt părinte sau al persoanei care exercită drepturile de încredințare și vizitare.

Scopul principal al reglementărilor internaționale este protejarea interesului superior al copilului și asigurarea înapoierii rapide a acestuia în mediul său obișnuit de viață, pentru a preveni efectele negative ale separării bruște și ale schimbărilor majore de mediu.

Cadrul legal internațional și național

Instrumentul juridic fundamental este Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992 și pe care o aplică prin Legea nr. 369/2004.

Convenția nu stabilește cum va fi exercitată autoritatea părintească (custodia definitivă), ci are ca obiectiv principal înapoierea imediată a copilului în statul de reședință obișnuită, astfel încât autoritatea competentă din acel stat să decidă ulterior asupra măsurilor privind creșterea și educarea minorului.

Condiții pentru deplasare ilicită

Pentru ca o deplasare sau reținere să fie considerată ilicită, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

• Există un drept privind încredințarea atribuit unei persoane (de regulă, ambilor părinți, în absența unei hotărâri judecătorești contrare) conform legii statului de reședință obișnuită a copilului
• Acest drept era exercitat efectiv la momentul deplasării sau reținerii
• Deplasarea sau reținerea încalcă acel drept

În România, cererile de înapoiere se soluționează de Tribunalul București, în procedură de urgență, cu participarea obligatorie a Ministerului Public. Instanța verifică strict condițiile de mai sus și poate dispune înapoierea imediată, eventual însoțită de măsuri provizorii pentru protecția copilului.

Excepțiile de la înapoiere

Convenția prevede câteva excepții stricte, interpretate restrictiv de instanțe pentru a nu submina scopul principal al tratatului:

• Pârâtul dovedește că reclamantul a consimțit sau a acceptat ulterior deplasarea sau reținerea copilului
• Copilul se opune înapoierii și este suficient de matur pentru a-și exprima opinia. Copilul are dreptul de a fi ascultat; ascultarea este obligatorie dacă a împlinit 10 ani, opțională sub 10 ani, dacă instanța consideră necesar; întotdeauna în prezența unui psiholog; opiniile se iau în considerare în raport cu vârsta și maturitatea copilului
• Există un risc grav ca înapoierea să expună copilul la un pericol fizic sau psihic ori să-l plaseze într-o situație intolerabilă
• Înapoierea ar încălca drepturile fundamentale ale omului în statul solicitant

Aceste excepții sunt apreciate cu mare prudență, instanțele fiind obligate să motiveze riguros orice refuz al înapoierii.

Din practica cabinetului - Cazul lui A.L.

Într-o cauză soluționată de Tribunalul București (sentința civilă nr. 1101/09.09.2024), am reprezentat pe clientul meu A.L., tatăl copilului – un cetățean italian – într-o cerere de înapoiere a copilului de 10 ani, deplasat din Italia în România de către mamă.

Reclamantul a dovedit că minorul își avea reședința obișnuită în Italia, unde frecventa școala și își desfășura viața cotidiană. Mama (pârâta) a organizat plecarea în secret, fără a informa tatăl sau sora mai mare a copilului, iar ulterior a refuzat contactul timp de mai multe luni.

Instanța a constatat, pe baza probelor administrate (interogatoriu, declarații martori, înscrisuri), că deplasarea a fost ilicită, încălcând dreptul comun de încredințare al tatălui conform legislației italiene.

Soluția instanței

Au fost respinse susținerile pârâtei privind un presupus risc grav (acuzații de violență fizică și psihică), instanța apreciind că acestea nu au fost probate și că unele relatări au fost exagerate. De asemenea, opinia minorului (exprimată la audiere) a fost luată în considerare, dar nu a fost considerată determinantă, în contextul probelor care indicau o posibilă influențare - alienarea copilului minor de către mamă.

Tribunalul a dispus înapoierea imediată a minorului în Italia, subliniind importanța menținerii legăturii cu mediul obișnuit de viață și a ambilor părinți.

Hotărârea reflectă modul în care instanțele române aplică Convenția de la Haga: cu celeritate, echilibru și prioritate acordată interesului superior al copilului.

Concluzie

Acest caz ilustrează eficiența mecanismelor internaționale de protecție și subliniază necesitatea unei comunicări deschise între părinți separați. În astfel de situații, asistența juridică specializată este esențială pentru a proteja drepturile copilului și ale ambilor părinți.

Violența psihologică, definită ca utilizarea intenționată a puterii, prin comportamente sau comunicare, pentru a controla, manipula sau afecta starea emoțională și mentală a unei persoane, are rădăcini adânci în dinamica relațiilor umane.

În lumea noastră, violența psihologică a găsit un nou mediu de expresie: spațiul virtual, manifestându-se sub forma violenței cibernetice. Aceasta include comportamente precum cyberbullying-ul, trolling-ul, doxxing-ul (publicarea informațiilor personale fără consimțământ), amenințări transmise prin rețele sociale, e-mail sau alte platforme online. Aceste forme de abuz, deopotrivă severe, poartă în ele riscul escaladării spre alte tipuri de violență dacă nu sunt confruntate cu promptitudine.

Cazul clientei M.I.

Am reprezentat-o pe clienta mea, M.I., victimă a unei hărțuiri susținute din partea fostului partener, prin mesaje agresive, de amenințare, injurioase, apeluri frecvente de pe diverse numere de telefon și crearea de conturi false pe rețele sociale (furt de identitate). Aceste acțiuni au creat un climat de teroare constant, afectându-i profund viața profesională și personală.

Ca avocat, apărător atât al reclamanților, cât și al pârâților, în peste 100 de cereri de emitere a ordinului de protecție, acest gen de cauze, știu că necesită o strategie avocațială rafinată.

Fundamentul legal

Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice și Legea 26/2024 privind ordinul de protecție oferă un fundament legal solid, recunoscând violența psihologică și cea cibernetică, ca forme de violență care trebuie combatute pentru menținerea sănătății publice.

Prima instanță - Judecătoria Sectorului 4 București

În primă instanță, la Judecătoria Sectorului 4 București, am obținut un ordin de protecție pe o durată de 4 luni, dispunând obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime de 200 de metri față de clienta mea și locuința sa, precum și interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau prin orice alt mijloc, conform art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 217/2003.

Instanța a motivat că „violența psihologică, prin natura sa insidioasă, poate constitui un factor declanșator pentru alte forme de abuz, necesitând o intervenție judiciară promptă pentru protejarea victimei".

Totuși, cererea privind obligarea agresorului la purtarea unui dispozitiv electronic de supraveghere a fost respinsă, iar durata pe care s-a dispus ordinul de protecție a fost de doar 4 luni.

Apelul - Tribunalul București

Am formulat apel.

La Tribunalul București, instanța a admis apelul, extinzând ordinul la 8 luni și impunând purtarea dispozitivului electronic de supraveghere.

În motivarea deciziei, judecătorul subliniază necesitatea acestei măsuri: „instanța constată că violența psihologică, manifestată prin hărțuire cibernetică și amenințări repetate, reprezintă un risc semnificativ care, netratat, poate escalada spre alte forme de violență, justificând astfel instituirea supravegherii tehnologice".

Aceasta reflectă angajamentul instanțelor din România de a aborda cu seriozitate astfel de situații!

Concluzie

Consider că obținerea dispozitivului de supraveghere în aceste cazuri marchează un progres important în protejarea victimelor violenței psihologice și cibernetice!

Ordinul de protecție reprezintă un instrument juridic esențial pentru protejarea persoanelor expuse la acte de violență, prin impunerea de măsuri cu caracter provizoriu – obligații sau interdicții – împotriva agresorilor. În România, ordinul de protecție este reglementat prin două legi distincte:

• Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice
• Legea nr. 26/2024 privind ordinul de protecție

Prima se axează pe violența în cadrul familial, în timp ce a doua extinde protecția la orice tip de violență, indiferent de relația dintre victimă și agresor.

1. Legea nr. 217/2003: Prevenirea și combaterea violenței domestice

Această lege vizează exclusiv violența în mediul familial sau domestic. Legea definește violența domestică fiind orice inacțiune sau acțiune intenționată de violență fizică, sexuală, psihologică, economică, socială, spirituală sau cibernetică, care se produce în mediul familial sau domestic ori între soți sau foști soți, precum și între actuali sau foști parteneri, indiferent dacă agresorul locuiește sau a locuit împreună cu victima.

2. Legea nr. 26/2024: Ordinul de protecție extins la orice violență

Această lege introduce un cadru universal, aplicabil oricărui act de violență, nu doar domestică. Definește actele de violență ca loviri fizice, agresiuni sexuale, amenințări, urmăriri repetate, hărțuire online, intimidări sau orice acțiune care pune în pericol viața, integritatea sau libertatea victimei. Protecția se extinde la orice persoană căreia viață, integritate fizică sau psihică ori libertate îi este pusă în pericol prin acte de violență din partea unei alte persoane.

Proceduri de emitere a ordinelor de protecție

Ordinul de protecție provizoriu emis de Poliție

Dacă se constată că există un risc iminent ca viața, integritatea fizică ori libertatea unei persoane să fie puse în pericol printr-un act de violență domestică, în scopul diminuării acestui risc, se dispune, pe o durată de 5 zile, una sau mai multe măsuri de protejare a victimei.

Se înaintează parchetului pentru confirmare și apoi instanței pentru judecată.

Soluții posibile ale instanței de judecată:

• Admite cererea și emite un ordin de protecție pe o durată de max. 12 luni
• Respinge cererea de emitere a unui ordin de protecție. Obligațiile și interdicțiile dispuse prin ordinul de protecție provizoriu încetează

Ordinul de protecție solicitat la judecătorie de către victimă

Victima poate depune o cerere tip de emitere a unui ordin de protecție, scutită de taxă, la judecătoria de pe raza domiciliului ei.

Soluții posibile ale instanței de judecată:

• Admite cererea și emite un ordin de protecție pe o durată de max. 12 luni
• Respinge cererea de emitere a unui ordin de protecție

Măsuri care pot fi dispuse împotriva agresorului

Măsuri, cu caracter provizoriu, care pot fi dispuse:

1. evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate
2. reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei
3. limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima
4. cazarea/plasarea victimei, cu acordul acesteia, și, după caz, a copiilor, într-un centru de asistență
5. obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de membrii familiei acesteia, ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate
6. interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic
7. obligarea agresorului de a purta permanent un dispozitiv electronic de supraveghere
8. interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima
9. obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute
10. încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora
11. interdicția pentru agresor de a încasa alocația de stat pentru copii și încuviințarea încasării acesteia de către părintele/persoana căruia/căreia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare sau la care s-a stabilit reședința acestuia

Pe lângă oricare dintre aceste măsuri, instanța poate dispune și obligarea agresorului să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie și poate recomanda internarea voluntară sau, după caz, poate solicita internarea nevoluntară.

Notă: Măsurile provizorii de la literele j și k se dispun doar dacă victima și agresorul sunt membri de familie.

Sentința se poate ataca cu apel în 3 zile de la pronunțare dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

Sancțiuni pentru încălcarea ordinului de protecție

Atenție: Încălcarea de către persoana împotriva căreia a fost emis un ordin de protecție a oricăreia dintre măsurile dispuse prin ordinul de protecție constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Respectarea ordinului de protecție este obligatorie și pentru persoana protejată prin intermediul său.

Probe esențiale pentru admiterea cererii

Dacă te afli într-o situație de violență domestică sau orice formă de violență și intenționezi să soliciți un ordin de protecție, probele sunt esențiale pentru ca cererea ta să fie admisă!

Iată ce probe sunt cele mai utile:

• Certificate medico-legale (de la IML) sau adeverințe medicale de la medic de familie / urgențe – chiar și pentru leziuni minore
• Fotografii ale leziunilor, pagubelor
• Mesaje, email-uri, înregistrări audio/video, capturi de ecran din rețele sociale sau WhatsApp care dovedesc amenințări, hărțuire, violență psihologică sau economică
• Martori. Este admisă proba testimonială cu martori – membri de familie
• Plângeri anterioare la poliție, dosare penale existente, apeluri la 112, sesizări la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC)
• Dovezi financiare (extrase bancare, facturi neplătite) dacă este vorba de violență economică